miercuri, 29 august 2012

Draga "Totul va fi bine"


Draga “Totul va fi bine”, Uite care e treaba: de fel nu sunt rabdatoare. Am facut absolut tot ce mi-a stat in putinta in ceea ce te priveste. Este timpul sa avem o discutie serioasa. Si, pe cuvant, putina cooperare din partea ta nu ar strica. Spre exemplu, ai putea avea minima bunavointa de a deveni “Totul ESTE bine”. Vezi? Totusi nu sunt absurda. As putea, desigur, cere sa te transformi subit in “Totul este fabulous”. Dar nu. Imi pastrez simtul realitatii. Sa vezi (iti explic in desene colorate poate poate pricepi): daca mie imi este sete astazi, ma dau de 10 ori peste cap ca sa fac rost de un pahar cu apa astazi. Dar tu, nimic! Pai bai “Totul va fi bine”, cam la ce ma ajuta ca imi dai paharul ala nenorocit de apa dupa ce m-am dat peste cap nu de 10 ori ci de 1000 de ori si, la naiba, intre timp nu imi mai e sete, ci foame?!?!?!? Ia zi-mi tu mie, ca eu sunt saracuta cu capul. Si sa mai vezi: chiar am indurat destule. Promisiunea ta incerta propulsata intr-un viitor aidoma de incert ma lasa rece. Astfel incat, te rog fii bun si hai sa o dam la pace. In caz contrar, nu stiu ce o sa iti fac. Dar promit sa fie nasol! Ps: timp de reactie ai maxim 24 de ore. Iar transformarea ma astept sa fie definitiva. Inca cu resentimente, Irina

duminică, 15 ianuarie 2012

Intr-un ianuarie 2012

Tara asta adaposteste, impreuna, un popor si o populatie, inegale ca numar. Aici e problema noastra dintotdeauna. Poporul nu poate deveni populatie iar populatia nu tinde sa devina popor. Restul sunt chestiuni adiacente.

Durerii unui roman de a-si vedea tara in asemenea hal, il corespunde perfect nesimtirea si nepasarea altui roman. Tristetii adanci din ochii unui roman ii corespunde perfect horcaiala si mitocania ranjita a altui roman. Dramei sufletului si vietii unui roman, ii corespunde lipsa de saturatie, avarismul si meschinaria altui roman. Elegantei unui roman ii corespunde perfect grobianismul altuia. Culturii unui roman ii corespunde analfabetismul altui roman. Si inca ar fi corect daca raportul ar ramane in acest punct. Din pacate, insa, raportul corect este ca unui Roman ii corespund 100 de romani. Asa imi vad eu tara. Iar aceasta nu este o chestiune de cativa ani. Este un ADN al nostru.

Zilele astea s-a iesit in strada. Este un lucru formidabil. Multi, putini, cati am fost, cati ati fost, cati au fost, nu conteaza, s-a iesit. Ca s-a pornit de la o anumita problema si s-a ajuns la radacina raului nostru, din nou, nu conteaza fundamental. Am vazut solidaritate pentru idei si pentru drepturi. Si am simtit cum parca nu e totul pierdut. Pana acum nu era nimeni sa imi mai poata da speranta. Acum cred ca, poate, cineva din grupurile astea, va putea schimba ceva. Am vazut tineri. Da, nu era o intreaga generatie de studenti, dar erau tineri. Am vazut batrani, femei, barbati......un soi de arca lui Noe a poporului roman, solidarizata. Bun, s-a ajuns la violente. De nedorit.

Suntem o natiune amalgamata profund. Vrem miscari stradale de catifea, sau cel putin asta sustinem. Dar pentru a avea asa ceva ar trebui sa fim un popor de intelectuali. Nu suntem. Suntem o populatie care contine niste farame ale intelectualitatii. Iar faramele astea exista pentru ca asa su vrut, asa au ales individual, nu pentru ca ar fi fost formate colectiv. Intotdeauna ne-am situat pe o pozitie inferioara fata de Occident. Permiteti-mi sa va reamintesc cum au loc manifestatiile de strada in Marea Britanie sau in Franta. Violentele de la noi sunt o joaca. Ceea ce frustreaza in aceste violente este ca au loc intre popor si populatie. Pentru ca jandarmul este tot roman, tot afectat de ceea ce se intampla in tara asta, tot un om care ajunge acasa cu capul plecat si spune "asa nu se mai poate". Pentru aceste lucruri el ar trebui sa se alature celor, 10, 100, 1000 de persoane care striga "iesi afara javra ordinara". Insa nu o face. Pentru ca este inlantuit fricii ordinare care ii colcaie in sange, pentru ca, citind click si can can, el nu are capacitatea sa inteleaga ca siguranta precara a unui astazi inseamna uciderea unui normal de maine.

Absolut totul este viciat. Presa este formata din atotstiutori si atotcunoascatori care debiteaza adevaruri absolute din prisma unor amarate de pareri personale (conditionate de nivelul de IQ mai mult decat de formare profesionala), nicidecum o expunere corecta a unor fapte si acte justificate daca nu istoric, macar corect.

DAR: macar cativa au putut sa formeze o unitate. Dupa 22 de ani. Eu asta aleg sa vad in acest moment. Nu au trecut inca 50 de ani. Incepem sa reactionam la jumatatea perioadei de indobitocire absoluta. Daca cred ca mai avem salvare? Nu stiu. Insa vad ca nu am murit cu totii.

joi, 15 septembrie 2011

Pina




Un film bun, o carte buna, o muzica buna, un spectacol bun se simt dinainte. Am vazut Pina si a fost cum stiam ca va fi.

Ce urati par oamenii astia. Dar uite ce priviri. Sunt atat de frumosi! Privirile lor vorbesc trairi si transmit povesti. Privirile astea sunt in miscarea fiecarei parti din corp. Fabulos sa fii talentat. Miraculos sa ai pasiuni.


Noi stam in spatele aparentei noastre.

Daca oamenii nu ar mai rade cand nu inteleg ceva, mai ales daca sunt intr-un loc public, ce bine ar fi........


Ce chestie, stau cu mainile incrucisate la piept. Da, cert. Incerc sa ma apar de oamenii din sala asta. In momentul asta ei toti privesc fix in sufletul meu. Pentru ca imaginile astea sunt proiectia vizuala a trairilor mele. Poate de asta imi spune lumea ca vreau cai verzi pe pereti. Pentru ca lumea nu intelege ca in capul meu si in inima mea, trairile au loc, uite, fix asa.

Si coloana sonora. Trebuie sa fac rost de ea neaparat.

As iesi putin pana afara, sa fumez doua tigari de-odata. E prea mult ce se petrece aici. Intr-adevar, au avut dreptate: e o pornografie a sentimentelor. Privesc un ecran, prin niste ochelari antipatici, dar realitatea este ca stau pe scaun si privesc in mine.


Frumos. Tare.


Nota catre mine: am avut dreptate cand am spus ca un film bun, o carte buna, o muzica buna sunt bune si stii sigur ca nu te inseli atunci cand simti ca incepe finalul.



(In clasa a 9-a m-am intalnit in floraria de langa liceu cu Johnny Raducanu; el cumpara flori eu doar cercetam niste trandafiri care aveau sclipici pe ei si nu mai vazusem asa ceva; ii cer un autograf; intind caietul si imi scrie "anapoda" pe foaie. Ma intreaba in stilul lui caracteristic "stii ce stil e asta?"; raspund "futurist". Abia atunci m-a privit. Si am primit si o floare de la el). - asta pentru ca mi-am adus aminte.

PS: in seara asta am simtit un nod in stomac in drum spre casa; era nodul de bucurie ca traiesc. Atat.

luni, 12 septembrie 2011

Changin`

Traim. Unii mai cu spor altii mai letargici, dar traim. In toata trairea asta, mai lunga sau mai scurta, dupa caz, parcurgem diferite etape. Pe unele le dorim, pe altele le-am sari bucurosi, insa altcineva alege programul artistic pentru noi. Oricum ar fi, vin momente in care se produc in noi schimbari. Drastice. Uneori simtim ca aceste schimbari se produc in bine. Alteori stim ca se produc in rau. Totusi exista schimbari atat de radicale, atat de adanci, atat de fundamentale, atat de mult state in travaliu pana sa se produca incat nu mai stim nimic. Ne trezim intr-o buna dimineata si nu prea mai dam doi bani pe nimic. Ni se rupe. Ca o fi de bine sau de mai putin bine, ne devine absolut egal. In astfel de momente (in general nu prea multe intr-o viata, dar alea putine care sunt au efect maxim) se modifica tot: psihicul, sufletul si chiar si fizicul. Scara personala de valori si de principii se reorganizeaza. Prietenii, cunoscutii, anturajul, oamenii pe care ii cunosti (ca esti dispus sa ii cunosti sau nu), cam toate devin altfel decat au fost pana in acest moment. Si ti se rupe. Vezi schimbarea sub nasul tau, o simti perfect, toate simturile tale o percep. Dar nu iti pasa si pace. Te privesti in oglinda si nu mai ai o parere. Nici nu te recunosti dar nici nu iti esti strain. Pur si simplu te privesti in oglinda. Continui sa mergi, sa vorbesti, sa gandesti. Nu e mecanica pura a inertiei, dar nu e nici vreo voie a ta. Pentru ca nu ai voie, nu ai dorinte. Ai avea totusi, dar esti atat de indiferent la tot incat nu ti-ai putea nominaliza corect propriile vreri. Uneori simti ca parca prinzi cu mana si articulezi in cuvinte o dorinta. Ghinionul dracului! Ar fi chiar realizabila. Daca lumea nu ar fi atat de stramba. Traiesti intr-o uriasa pepiniera de nerozi. Ah, daca s-ar simplifica totul dupa pofta inimii tale. Dar ai trait destul cat sa stii ca asta e o naivitate inutila. De fapt e chiar o prostie. Si uite asa ii dai drumul. Astfel ajungi la dimineti in care iti spui: "ok Azi, sa te vad ce poti, ce-mi servesti Azi. Nu de alta, dar eu pot indura orice!". Aproape ca te autocompatimesti pentru ca te-ai rafui cu cineva si nu ai cu cine. Si ca sa te certi cu cineva e nevoie de asemanare. Ca sa te razboiesti cu cineva e nevoie de respect si admiratie reciproca. Altfel e .... frectie.

joi, 1 septembrie 2011

Despre niste pudibonderii

Completare: Constient sau inconstient, cu totii visam la iubirea ideala. Toti speram ca la primii fluturi in stomac sa descoperim lozul norocos. Insa, din pacate, realitatea este cu totul alta. Cei norocosi sunt mult prea putini. Majoritatea ne amagim cu fiecare presupusa iubire ca ar fi ACEEA. Cu totii avem chimii, simpatii, atractii (mentale, spirituale, fizice, sufletesti, verbale). Din pacate le confundam prea usor cu iubirea deplina. Este de inteles, pentru ca speram la ideal. Asa suntem construiti. Dar ar fi mult mai cinstit sa fim pregatiti pentru realitate si adevar, sa acceptam frumosul chiar daca este incomplet, insa cred ca ne mintim pe noi insine cand dam proportii hiperbolice unui lucru frumos mic si incomplet (care ramane totusi un lucru frumos), in speranta ca astfel accedem absolutul. Daca ne e dat sa fim printre cei norocosi, vom fi si o vom sti fara dubiu. Sunt extrem de putini cei care reusesc sa inteleaga acest adevar si sa se izoleze cumva de iubirile trunchiate. Ne putem fi dragi, putem imparti perioade ale vietii noastre cu altii, ne putem darui, insa iubirea aia completa, ehe, aia e rarissima.



Nu m-a amuzat mai niciodata comicul de situatie. Nu ma amuza nici vulgarul. Mie imi plac replicile cu talc, impunsaturile delicate care trec aproape neobservate dar care se infig adanc. Unii numesc asta ironie, altii o numesc cinism. Eu o numesc umor. Am mai spus-o. Urmaream Dr House pentru ca avea replici acide. Il ador pe House.

Mai nou urmaresc Grey`s Anatomy. M-am trezit si eu la spartul targului cum ar veni. Nu pentru ca ar fi ceva amuzant, nu pentru ca e ca multe alte seriale, nu neaparat pentru partea romantioasa (daca suntem sinceri e pe reteta) ci pentru ca este sincer. Personajele din filmul asta nu o dau pitita dupa tufa de dragul americanismelor si a ipocriziei privitorilor. Spre exemplu, urasc cand vad in filme scene de dus. In filme, toata lumea e senzuala la dus. In viata reala dusul merge pe repede inainte cu clabuci multi si schimonoseli de la apa in ochi. In filme duduile se maseaza cu bureti spumeganzi pe coapse si pe gat, totul in slow motion, ca si cand ar urma sa isi depuna candidatura la te miri ce concurs de actrite erotice. La barbati e cam la fel, respectiv in filme, barbatii stau sub jetul de apa al dusului, dar bine frezati inainte ca sa nu arate precum cateii plouati in furtuna, nu se clabucesc pentru ca nu da impresie de masculinitate si, in principiu, nu se prea spala pe picioare (conform filmelor, barbatii se spala doar pe piept si la subtiori). In fine, sa revin de unde plecasem. In Grey`s Anatomy, cand personajele fac sex, se dezbraca, culmea, ca tot omul in viata de zi cu zi, fara artificii cinematografice americanesti. Imi place ca nu se incurca in ipocrizii sociale si pudibondicoase cum numai fetele de pe Dorobanti pot preda in scoli. Nu, nene! Astia sunt cinstiti: ne placem, ne-o tragem si gata. Ura si la gara! Fiecare cu ale lui in rest. Foaret tare. Cand treaba devine complicata, ma rog, ca in viata de toate zilele, apar si cliseele. Dar sunt fan al teoriei naturaletii dupa ce te culci cu cineva si nu te porti ulterior ca si cand ti-a picat drobul de sare in cap. Ma gandesc ca este tare trist in viata noastra ca o dam mai mereu invartita dupa deget: nu de prima data, nu cu nu stiu cine pentru ca este nu stiu cum, nu ca trebuie sa ma impiedic, nu ca, nu ca, nu ca. E trist. Si o aplicam cot la cot femei si barbati. Cat timp nu incalci liberul arbitru al unei terte persoane, vad complet inutile toate prefacatoriile astea de care, in fond, nimeni nu are nevoie. Cred ca am trai cu totii mai fericiti daca ne-am accepta si ne-am asuma propriile dorinte, indiferent de natura lor (sexuala sau nu).

A nu se intelege totusi gresit. Tin foarte mult la reputatie. Cred ca e o chestiune de respect personal. DAR nu au legatura unele cu altele. Totul tine exclusiv de alegeri. Asadar, va doresc sa va traiti dorintele, indiferent de ce natura sunt ele! :)

miercuri, 31 august 2011

La multi ani, oameni buni!



Pentru majoritatea oamenilor, anul nou este atunci, la o saptamana dupa Craciun, conform riturilor mai vechi sau mai noi. Pentru cativa, anul se innoieste de ziua lor de nastere. Pentru mine anul nou incepe, in fiecare an, la 1 Septembrie. Daca luna asta nu ar fi existat, as fi inventat-o eu, exact asa cum este ea: melancolica si cu tresariri pline de viata, trista dar cu un zambet fermecator, nostalgica si "carpe diem". Eu in septembrie imi fac bilantul ultimului an de viata, imi construiesc planurile pentru viitor, imi reasez gandurile, lumea, imi scutur de praf inima si......zambesc mai mult. Vara sunt letargica de cand ma stiu, insa Septembrie imi aduce energie. Of! Mi-e teribil de draga luna asta! E....poezie curata! Asadar, dragilor, va doresc un La multi ani zambitor si....un Septembrie Splendid!

marți, 23 august 2011

Revelatie

Am avut recent un soi de revelatie. Nu la nivel mental, ci acel gen de revelatie pe care o traiesti pur si simplu, o gasesti in tine intr-o buna zi si nici macar nu poti identifica precis momentul in care s-a produs.

Am inteles ca nu pot controla lucrurile si ca disperarea, neputinta acestui fapt sunt nu numai inutile, ci o reala risipa de vitala de energie. Adevarul este ca, de fapt, ocaziile din viata noastra asupra carora avem drept de veto sunt extrem de putine. Solutia nu este, in niciun caz, nesimtirea, ci acceptarea faptului ca suntem lipsiti de control. Acceptarea. Cea involuntara, inerta, sincera. Cea care, daca si numai daca avem noroc, isi face loc in sufletul, mintea si viata noastra. In urma acestei acceptari, ca un premiu, vine o anumita putere. Puterea de a sta in picioare, gata pentru orice, fara sa te mai surprinda nimic: nici absurdul, nici ilogicul, nici nedreptul, nici stupidul, NIMIC! Abia atunci incepe lupta. Pentru ca abia atunci ai o arma. Pe tine.

Exista, in mod categoric, lucruri atat de incompatibile cu fiinta noastra incat ne dau peste cap complet. Ajungem sa ne indoim de noi insine (insene) , de ideile noastre, de crezurile noastre, de valorile si idealurile noastre. Ei bine, marele secret in fata unor asemenea vicisitudini este sa nu incerci sa intelegi. Adica sa nu iti bati capul. Singurul act care trebuie savarsit in asemenea situatii (logic justificat, corect din punct de vedere mental si fizic) este sa stai drept si incordat, asteptandu-te la absolut orice, nesperand in nimic, concentrandu-ti atentia catre scopul tau final. Orice incercare de a intelege absurdul, de a teoretiza si abstractiza calea pana la scopul final este moarta din fasa. Si nu doar ca este moarta, dar pute pestilential unde mai pui ca are potential de a produce efecte negative, atat principale cat si secundare, pe termen lung (un astfel de efect este pacatoasa speranta).

Asadar, sa sintetizam: acceptare, nebatut capul, lipsa de speranta, pregatirea pentru absolut orice si perfecta intelegere a lipsei de control = a fi cu pisioarele pe pamant = a SUPRAVIETUI.

sâmbătă, 20 august 2011

Multumesc!

Nu m-a deranjat niciodata aroganta atat timp cat a fost fundamentata, bazata pe ceva. Nu stiu insa cum se face ca oamenii cei mai merituosi, cei care au demonstrat tot ce era de demonstrat si au ajuns la nivelul cel mai inalt intr-un domeniu, sunt si cei mai modesti oameni cu putinta, care multumesc sincer unor factori exteriori eului lor. Cumva, modestia veritabila este direct proportionala cu valoarea omului respectiv. Acesti oameni au un incredibil de fin simt al umorului, care, din pacate, trece de prea multe ori neobservat. Aceasta trasatura nu este concretizata in nimic vulgar, nimic obraznic, nimic tupeist. Este o calitate reala. Admir teribil acesti oameni.

Pretinzatorii de modestie sunt atat de ridicoli. Sunt multi cei care, traind in iluzia miracolului lor pe pamant, au impresia ca pot pacali pe oricine graind stereotipii doar pentru ca lumea rezoneaza la anumite "placi". Va fi intotdeauna o lumina in ochii acestor oameni care ii va trada. Asta in cazurile fericite in care nu se tradeaza singuri tot prin ceea ce scot pe gura sau prin gesturile lor.

Spuneam ca nu ma deranjeaza aroganta. Si intr-adevar nu ma deranjeaza. O gasesc chiar a fi o atitudine dreapta in contextul scarii valorilor a zilelor noastre. Totusi, in ani, am facut aceasta constatare. Uriasii nu sunt aroganti ci recunoascatori. Se inclina in fata Providentei, a Dumnezeirii, a norocului, a sansei, in fata altor oameni (care de altfel au fost doar niste accesorii in destinul lor mare). Si vezi mereu in ochii lor reflectia fiecarui cuvant, au o sclipire de copil bucuros. Cand asculti astfel de oameni te refaci, sunt realmente tamaduitori. Cand stai in preajma lor nu poti articula cuvinte, de teama sa nu ii deranjezi. Cand primesti o privire, un gand, o atingere, o intelegere din partea unor astfel de oameni te simti binecuvantat si unic. Insa oamenii astia au asemenea putere asupra oricui. Pentru ca sunt magici. Ei nu etaleaza premii, succese, complimente, munca, nu etaleaza nimic. Raspund timid numai atunci cand sunt intrebati si imediat invoca un factor extern, minimalizandu-se pe sine la maximum. Gasesc ca este atat de nedrept ca ei sa traiasca tot in lumea in care traim noi, grosul, mediocrii si submediocrii, ma doare sa stiu ca trebuie sa se loveasca de aceleasi probleme ca noi, de micimea celor multi. I-as strange pe toti intr-un balon la care sa avem acces numai dupa ce facem ceva bun, ca o premiere, sa nu ii mai deranjam. Cred ca acesti oameni sunt o bucatica de Dumnezeu pe Pamant si se daruiesc pentru noi cei multi si prosti.

Aceste randuri sunt un mare multumesc din partea mea pentru toti Oamenii de calitate (foarte putini) pe care am avut onoarea sa ii cunosc personal sau care ma mangaie de la departare, necunoscandu-ma si nebanuind cat bine imi fac. Multumesc!

vineri, 12 august 2011

O concluzie interioara

De cand ma stiu lumea isi face o parere gresita despre mine. Ma refer aici la cei multi. Exista (slava cerului!) si cativa care s-au prins repede si mi-au ramas alaturi (in principiu peste 10 ani de cand coexistam). Lista este deschisa, insa nu larg intrucat nu tin sa am o agenda de prieteni. Imi ajung cei putini si temeinici.

In fine, sa revin de unde plecasem. Initial lumea ma eticheteaza: sunt, dupa caz (dar cam in aceeasi directie) apriga, artagoasa, ciufuta, sociopata, aroganta, fitoasa, bataioasa (asta s-a incheiat in liceu), aproape nepoliticos de directa, transanta, extremista, fixista si, in principiu, orice sinonime gasiti in directiile astea, cam toate mi-au fost lipite cu entuziasm. Amuzant este ca dupa un timp, de obicei nu tocmai scurt, de unde eram nesuferita tribului, devin asa.....un soi de holograma la care lumea mai are putin si se inchina. Sa zicem simplu, dobandesc respect. Cel mai comic insa este faptul ca acest respect il primesc exact inainte de tragerea cortinei in piesa respectiva sau, si mai bine, dupa ce ies din scena.

Am de facut cateva mentiuni aici, pot parea egocentriste, insa va asigur ca sunt cat se poate te sincere:

1. pentru apelativele transanta, extremista : este adevarat ca atunci cand trag o concluzie asupra unui aspect, cred in ea cu toata fiinta si, pana la argumente mai solide insotite coerenta, nu ma despart de acel crez. DAR! Pana la a avea un punct de vedere, credeti-ma pe cuvant (iar daca aveti rabdare e chiar pe verificate) iau in calcul mai toate unghiurile de abordare, toate argumentele pro si contra si asa mai departe. Iar dupa acest bilant (care poate dura chiar si ani) intr-adevar, vorbesc cu toata convingerea in sustinerea punctului meu de vedere. Vorbind despre una, despre alta cu tot felul de lume, am constatat ca, in general, omul isi formeaza o idee fara sa o mestece prea mult inainte si merge cu ea asa, excursionist, flexibil, semiargumentat (de obicei argumentatia in aceste cazuri vine pe cale orala precum baladele populare). Pentru acestea toate ma simt perfect indreptatita sa fiu "aprinsa" in sustinerea punctelor mele de vedere cat timp pot furniza argumente in sustinerea lor. A! Si desi cred cu tarie in parerile mele formate, nu le dau totusi valoare de adevar absolut - contrar a ceea ce crede lumea. Sunt absolut deschisa in a revizui, slefui, completa si chiar admite ca am gresit, dar pentru asta am nevoie de argumente. De cativa ani am renuntat sa mai particip la discutiile in care nu exista argumente sau mi se prezinta doct argumentul "d-aia" (adica tot lipsa de argumente). Pe vremuri gaseam a fi de datoria mea sa fac oamenii sa inteleaga ca argumentul e un instrument sanatos mintii, ratiunii si dialogului. Intre timp mi-am dat seama ca fiecare paste unde are el chef si nu mai gasesc ca e o datorie sa faci sa gandeasca un om care refuza sa gandeasca (sau nu poate, dupa caz).

2. pentru apelativele apriga, artagoasa: am fost crescuta intr-un fel anume, am primit o educatie bazata pe niste principii etice si morale (de prost gust in ziua de astazi, insa asta e!). Personal gasesc ca am un grad foarte mare de tolerabilitate. Daca astazi se inghite orice, oricum iar compromisul si prostitutia eului sunt la mare cautare, nu inseamna ca eu sunt intoleranta. Dar sa ne intelegem: am o limita de suportabilitate. Acolo unde tupeul, nesimtirea, prostia navalesc peste limitele decentei sunt inca tolerabila dar semnalizez. Ei, daca dupa semnalizare se insista, devin intr-adevar ceea ce voi numiti artagoasa. Insa nu in sensul ordinar, de piata, ci in sensul pe care de obicei nu il fac inteles, anume acela de a o tine una si buna pe ce e normal si unde va raportati voi in situatia respectiva fata de normal. Iar notiunea asta de normal nu e inventata de mine intrucat mai sunt cativa rataciti care au aceiasi parametrii asupra normalului (niste artagosi si ei probabil). Desi in ultimul an am facut niste compromisuri cu mine (pe care le si regret de altfel) totusi pot spune ca nu sunt genul capului plecat, nici genul perietorului de sefi si nici genul care se face ca ploua cand e vorba de asumarea responsabilitatii sau de combatut. Sunt genul implicat care, da, ia lucrurile personal intrucat cred sincer ca daca nu faci un lucru din tot sufletul mai bine nu il faci deloc. Cat despre cum se fac lucrurile astazi cred ca avem cu totii destule dovezi si statistici inutile care dovedesc scaderea calitatii (daca nu chiar disparitia) in...orice.

3. pentru ciufuta, directa, sociopata: nu am visat niciodata sa fiu populara; cred ca majoritatea covarsitoare este formata din idioti, consumatori de aer, apa si mancare care fac umbra pamantului. A nu se intelege din asta ca ma vad pe mine intruchiparea superlativelor calitatilor umane. Nici pe de parte. Imi vad chiar foarte multe neajunsuri. Din acest motiv pot afirma ca, generic, nu imi plac oamenii. Insa sunt anumiti oameni dupa a caror companie tanjesc, dupa a caror minte ravnesc, dupa ale caror gusturi ma pot dezvolta si dupa a caror educatie si cultura ma pot educa. In fata acestor oameni sunt tampa. Tac si zambesc pierduta, ma gandesc ca mai tot ce scot pe gura e o ineptie, ba chiar uneori imi tremura mainile, scap obiecte si asa mai departe. Ca sa imi placa un om trebuie sa il respect. Asta cu respectul e o alta discutie insa, spre exemplu, nu cred in vorba conform careia haina nu il face pe om. Ba il face si inca mult si bine. Acum, gloabele au inteles din asta ca trebuie sa isi puna branduri sclipicioase (sau nu) din cap pana in picioare, sa vezi conturile bancare la purtator facute curcubeu si asortate. Nu, eu ma refer la haina clasica, curata, ingrijita si personalizata dupa sufletul omului. Dupa aceea urmeaza strangerea de mana, privirea (of, privirile astea! sunt unele priviri in care te pierzi, sunt adanci, pline, mistuitoare si unele priviri.....plate, goale, tampe si lucitoare). Asadar da, sunt sociopata. Pentru asta si multe altele. Dar a fi sociopat in acest sens nu inseamna sa nu iti doresti compania celor putini si rari care iti inspira stima, simpatie, incredere, admiratie inca de la inceput. Daca a nu imi dori saci ragaitori, barbati epilati pe brate si picioare + pensati mai ceva ca femeile, toape urlatoare, mahalagisme, doctori in acte si mieunatori in scris in jurul meu, doar de dragul de a zambi politicos intru popularitate si eticheta de "fata buna/de treaba", da, sunt sociopata si ghici ce, vreau sa raman asa.

Sunt constienta de faptul ca nu am o fire molcoma. Dar cred ca tine de un bun simt personal sa ne vedem fiecare de ograda si defectele impreunate calitatilor noastre. Se intampla sa ma si insel in privinta oamenilor. Nu majoritar, insa se intampla. Dar daca vedeti ca intrati in perimetrul meu si nu va primesc, in maniera eleganta, apoi politicoasa, nu mai insistati. Daca eu nu va vreau, nu ma mai vreti nici voi. E atat de simplu.

Oana Pellea spunea la un moment dat ca e ceva superb in orice dobitoc. Dumneaei e la un level mult peste al meu. Eu cred ca e ceva superb in anumiti oameni si ca acel superb e atat de complex si de uluitor incat atentia nu trebuie risipita pentru superbul unui dobitoc. Desigur, in ochii anumitor persoane eu pot fi dobitoaca. Pana nu imi depasesc conditia, nu merit mai mult. Eu zic ca e corect.

Nu trebuie sa fim toti prieteni. Nu e necesar sa ne placem toti. E absolut suficient sa fim civilizati. Daca nu se poate civilizat, ma lipsesc fara grija de oameni.

Daca apreciati ridicarea neadevarului la rang de adevar, supunerea asumarii responsabilitatii, zambetul si periatul in fata unei erori, ipocrizia, minciuna, purtatul frumos cu tatal idioteniei si neamului prost la un loc in scopul unui interes, nu ma cautati. Lasati-ma in lumea mea de melc. Va asigur ca imi e minunat asa.